Un medic le spune rudelor unui bolnav incurabil:

– Luaţi-l acasă. Ce să-i mai daţi? Nu-i mai daţi nimic… Moare…

Peste un an de zile cel care se aflase în gura morţii vine la medic cu un miel, o damigeană de zaibăr şi alte bunătăţi din gospodăria lui.

– Am venit să vă mulţumesc, doctore.

– Cum, dumneata încă n-ai murit?! se miră acela.

– Cum să mor, dacă mi-aţi prescris un medicament atât de bun?!

– Dar ce ţi-am prescris?! nu-şi aminteşte medicul.

– Păi, n-aţi spus Dumneavoastră să beau moare?! Şi-am tot băut timp de-un an de zile: moare de varză, moare de roşii, moare de castraveţi, moare de harbuz… Şi iată că m-am făcut bine.

Moarea noastră universală, doldora de calorii, de microelemente! Ţine loc de tot medicamentul de la o vreme. Mai ales de când doctoriile au devenit inaccesibile pentru buzunarul omului nostru…

– Mi s-a cerut pentru un medicament o sută de lei, – îmi povesteşte în zilele acestei veri un ţăran, care s-a dus să moară acasă. Da’eu nici nu ştiu cum arată suta de lei.

Aşa satele noastre au devenit mai pragmatice, iar omul nostru – mai împăcat cu el însuşi.

– O boală azi te costă enorm, îmi spune un alt ţăran. Iar o înmormântare – o întreagă avere. Nu face nici să te îmbolnăveşti, nici să mori.

– Nici nu-ţi vine a muri, zău! adaugă un bătrân, care a ajuns să vorbească de moarte ca de-un lux.

Aşa omul nostru se încăpăţânează să nu se îmbolnăvească, cu atât mai mult să pună mâinile pe piept…

Am fost foarte mirat să descopăr în acest septembrie cete de consăteni şi oameni veniţi de la oraş hălăduind prin pădurile de la Codreni cu pungi, genţi, torbe, plase, în care aveau: măceşe, păducele, porumbrele, pere, coarne (fructele cornului), mere-pădureţe, rădăcini de plante şi de arbori, flori târzii, ierburi uscate etc.

– Îs toate bune de leac, mi-au spus mai mulţi dintre cei cu care vorbisem acolo, la umbra arborilor bătrâni.

– Inclusiv descântecul.

Acum lumea bolnavă, în loc să se ducă la spital, se duce la descântătoare (cele care s-au mai păstrat), care-i pot trata – cu câţiva cărbuni stinşi în apă neîncepută, cu un cuţit de găsit sau de furat, şi mai multe cuvinte rostite bolborosit (asta ca cel descântat să nu fure descântecul) – de deochi, de friguri, de fulgerătură, de amorţeală, de farmece, de junghi, de dragoste, de broască, de gălbenare, de bube dulci, de sperietură, de aplecate, de beţie („…să înconjoare crâşmele, cum înconjoară pământul apele…”), de albeaţă („Piei albeaţă de pe ochi”, bună de descântat întreaga fracţiune a comuniştilor din parlament), de brâncă, de ceas rău, de toate bolile, de muşcături de câine turbat, de şarpe, de creşterea părului, de pojar, de guşă, de grumaz, de oftică, de iele, de inimă rea, de năduşeală, de însurătoare, de limbrici, de dureri de măsele, de gânduri rele, de vătămătură, de primitul pensiei la timp:

(„Cum nu poate să steie

albina în ştiubeie,

praful în drum de dobitoace

aşa să nu poată să rămâie

pân’ nu mi-or da pensia mie,

până azi la apus cei de sus…”) etc.

S-a constatat nu doar că acestea sunt mai ieftine, dar – cum zice şi vrăciuitoarea Lina Odolina din Soroca – şi mai eficiente.

Nicolae Sulac îmi povesteşte că în preajma Sălii cu orgă, exact în locul unde cerşesc artiştii – cum îşi fumează vocea de când nu mai e invitat pe la concerte – a aruncat din mers un muc de ţigară fumat într-o urnă de gunoi, dar… n-a nimerit. Bine crescut, artistul nostru s-a apropiat de urnă (ca să nu spună cineva, îmi zice, că „Sulac aruncă mucurile la nimereală prin oraş”) a ridicat restul de ţigară de jos, dar când să-l pună în urnă l-a şi auzit pe cineva care trecea pe alături, căinându-l:

– Bietul Sulac! A ajuns să culeagă mucuri de ţigară!

– Nu mai ştii cum să procedezi, îmi zice maestrul, e rău şi dacă arunci ţigara în urnă şi nu nimereşti, e rău şi dacă te apleci să o ridici de jos, mereu se va găsi cineva care să-ţi comenteze gestul, sau într-un fel sau în altul.

Cine mai are azi grijă de artişti?!

Viaţa devine tot mai scumpă.

În timp ce a scumpit ţigările, guvernul promite să ieftinească chibriturile. În timp ce făina s-a scumpit de 4 ori, cei de sus făgăduiesc să ieftinească tărâţele. Una caldă, alta rece. Exact – precum elementele caloriferelor din apartamentele noastre în iarna trecută.

– Mă duc să-mi cerşesc la piaţă banii pentru un medicament, îi zice în zi de duminică un bolnav colegului de salon spitalicesc.

Iar în Republica Moldova a apărut un gen original de cerşetori: cerşetorii veseli. Ei cerşesc dansând (ca un bătrânel din faţa Pieţii Agroalimentare Centrale din Chişinău, la intrarea dinspre strada Armeanescă), cerşesc cântând (ca cerşetorul care cerşeşte lângă cafeneaua „Guguţă”, chiar în spatele Parlamentului, sau ca marii artişti care vând instrumente populare în faţa hotelului „Moldova”), compun versuri:

(„Daţi un leu,

Daţi un leu,

Că vă vede Dumnezeu… „

sau:

„Cine-mi dă mie un leu

Îl împrumută pe Dumnezeu!”) etc.

Cine n-ar vrea să-l împrumute pe Atotputernicul?! Şi prinde a se scociorî prin buzunare.

La intrarea în Grădina Publică „Ştefan cel Mare” – la o distanţă egală dintre Parlament, Guvern şi Preşedinţie – cerşise unul dintre aceşti cerşetori veseli. Când ne vedeam, ne salutam de departe ca doi cunoscuţi.

– Bună ziua! îmi ura el de fiecare dată. Şi, după ce-i răspundeam la salut, mai repeta o dată:

– Bună ziua!

Cerşea cu o anumită demnitate, o putea face în câteva limbi de circulaţie internaţională. Aveam totdeauna rezervat „leuţul” pentru el.

– Cerşesc legal, mi-a spus „nea Vasile”, cum a zis că-l cheamă.

– Am şi legitimaţie de cerşetor. Plătesc impozite… Şi toate celelalte.

Nea Vasile are stofa de filozof.

– Nu cerşi azi ceea ce poţi cerşi mâine!

– Unde locuieşti, nea Vasile?!

– Într-un zgârâie-nori…

– ?!

– Vântul mi-a smuls acoperişul de pe casă şi acum văd norii din pat.

– Când plouă dorm sub pat.

Citeşte presa, numai pe cea învechită, pe care o culege din lăzile de gunoi.

E la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume, doar cu întârziere de o săptămână-două. Nea Vasile e, cum ziceam, filozof:

– Cea mai nestatornică e nestatornicia pe lumea aceasta.

– ?!

– Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău.

– ?!

– Cei mai orbi sunt cei care nu vor să vadă.

La nedumerirea mea, îmi face câteodată din ochi către Parlament sau către Preşedinţie şi-mi spune, în şoaptă:

– Vorbesc în paranteze.

Într-o perioadă cerşea cu o armonică pe care o mânuia cu o anume dexteritate, altădată – cu un fluier pe care-1 scotea din mânecă, câteodată şi dansa când cerşea. Nea Vasile cerşeşte de multe ori în versuri:

– Comunişti,

Să nu fiţi trişti,

Că o să vă fie bine,

Când veţi fi şi voi ca mine.

Aluzie la faptul că şi domnia sa e o jertfă a regimului totalitar-comunist.)

Are strofe aproape despre toţi mai-marii zilei:

„Bulgaru-i ca o pisică,

Pică şi se tot ridică…”

(Trimitere că acesta a fost ministru în şapte guverne.)

„Sturza-i cel mai mare cerşetor din ţară –

Cerşeşte milioane la Banca Mondială…”

(Apropouri la ultimele deplasări ale primului-ministru în străinătate.)

„Lui Sangheli nu i-i bine,

Că-i şi el şomer ca mine… „

(Aşa e nea Vasile – milos.)

Nea Vasile a fost un cerşetor vesel şi spiritual. Zic „a fost”, deoarece am trecut odată cu sosirea toamnei în câteva rânduri pe lângă locul lui de la intrarea în Grădina Publică şi nu l-am mai găsit. Credeam că o fi plecat şi el – ca şi eroii catrenelor sau distihurilor sale – pe la băi sau să-şi vadă rudele de la ţară, s-o mai fi odihnind şi dânsul, dacă zilele trecute cineva – vreun cunoscut, vreun coleg de breaslă?! – în locul unde cerşise nea Vasile n-ar fi aprins un capăt de lumânare. Într- o cană lângă care nu se mai afla nimeni, ca şi alţi trecători grăbiţi, am aruncat şi eu câţiva bănuţi. „Dumnezeu să-l ierte”, am vrut să zic, dar m-am pomenit rostind cu voce tare: Bună ziua!

El era acolo. Sunt sigur. După felul cum mi-a răspuns creanga de deasupra am înţeles că sufletul lui rătăcea undeva prin preajmă.

– Bună ziua!

Cu aceste cuvinte omul îşi anunţă sosirea, cu ele omul îşi anunţă plecarea, ele înseamnă nu doar buna creştere sau nobleţea cuiva, ci iată că ele mai pot însemna şi o viaţă întreagă rezumată în aceste două irepetabile cuvinte:

– Bună ziua!

Nicolae DABIJA

23 septembrie 1999

Acum o săptămână, la Strasbourg, în cadrul unei conferinţe de presă V. Voronin a afirmat că limba, denumirea, alfabetul acesteia, cât şi istoria, sunt probleme interne ale partidului comuniştilor. E drept că preşedintele nostru a confundat denumirea partidului al cărui preşedinte este cu denumirea țării al cărei preşedinte este, iar pentru domnia sa aceste două noţiuni chiar că sunt identice.

La fel şi I.V. Stalin în anii ’30, când pusese la dubă un sfert din populaţia ţării şi împuşcase zeci de milioane de cetăţeni, la protestele opiniei publice internaţionale reproşa că nu va îngădui nimănui să se amestece în treburile interne ale statului său: „Ce se întâmplă în URSS sunt doar probleme ale URSS”.

Dacă suntem cetăţeni ai Republicii Moldova, poate dispune Voronin chiar cum doreşte de vieţile şi destinele noastre?!

Să fie limba şi istoria doar probleme ale partidului comuniştilor?!

Să ţină cont conducătorii acestuia doar de cele dorite de Moscova şi mai puţin de adevărul ştiinţific, recunoscut de toată lumea?!

Vasile Stati şi alţi demagogi, când e vorba de existenţa unei limbi „moldoveneşti”, fac trimitere la o ediţie mai veche a Atlasului lingvistic european, de la sfârşitul anilor ’40, când la insistenţa lui 1. Stalin şi a lingviştilor lui şi când România comunistă n-a mai protestat, a fost inclusă o nouă limbă romanică – „limba moldovenească”.

Dar – la începutul anilor ’90 – la insistenţa savanţilor ruşi, şi ca o scuză pentru faptul că tot dânşii politizaseră atlasul respectiv ceva mai înainte (aceste detalii mi-au fost furnizate de distinsul lingvist Nicolae Saramandu) în dreptul noţiunii de „Moldova” se include şi limba vorbită de acest stat – „română”.

În cadrul comisiei, tot savanţii ruşi, recunoscând şi alte greşeli ale lor, au insistat a se insera în Atlas limbi dispărute din Siberia şi Caucaz pe care tot dânşii le scoseseră, conducându-se de criterii extralingvistice.

Astfel, la recomandarea Comitetului Internaţional Permanent al Limbilor („sur la recommandation du Comite International Permanent des Lingvistes”) în Atlasul Limbilor Europei („Atlas linguarum Europae”), vol. I, fascicula VI, apărut la „Instituto Poligrafico e zeca dello stato” din Italia şi editat de UNESCO în anul 2002, la pagina LX e menţionată ţara noastră – „Moldova” şi limba vorbită de cetăţenii ei: „roumain (R)” – româna.

Atlasul respectiv e considerat cel mai autoritar în materie de lingvistică din Europa. Deci, Europa ştie, recunoaşte, ne spune că vorbim limba română. Pe când noi afirmăm că vorbim o limbă inexistentă – limba moldovenească, tocmai când aceasta a fost scoasă din toate atlasurile care se respectă.

Va avea Voronin şi „lingviştii” săi tupeul sau „curajul” să insiste în secolul XXI – ca altădată I.V. Stalin – să mai înlocuiască o dată noţiunea de „limba română” cu cea de „moldovenească”?!

Nu cred, deşi totul este posibil.

Spun „totul este posibil”, pentru că, bănuiesc, nu mai există undeva în lume un alt preşedinte de ţară care să-și urască atât de mult intelectualii, scriitorii, limba, alfabetul acesteia, istoria, considerând ignoranţa sa adevăr în ultimă instanţă.

Aşa cum domnia sa a creat încă o „uniune a scriitorilor” fără scriitori, nu mă îndoiesc că mâine-poimâine Voronin va înjgheba şi un alt institut de lingvistică, care să-i susţină aberaţiile (sperăm ca măcar acela să-l înveţe cele cinci litere latine cu care să-şi transcrie numele lui de preşedinte al unei ţări latine, iar copiii să nu-i mai citească numele din abecedar – „Bopohuh”, cum s-a întâmplat în această toamnă în mai multe şcoli, unde jocul preferat al picilor a devenit „Bopohuh şi indienii!”).

Există lucruri evidente pentru toată lumea care are un pic de raţiune în scăfârlie.

Ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Pamela Hyde, menţionase nedumerită, înainte de a-şi lua rămas bun de la Voronin. „…nu înţeleg de ce unii numesc limbă vorbită de majoritate „limba moldovenească”, în timp ce toată lumea ştie că ea este „limba română”. Există, desigur, unele diferenţe de stil dintre Bucureşti şi Chişinău, dar ele există şi între Londra, New York şi Sydney, şi totuşi noi toţi vorbim engleza”.

Ea care studiase româna, şi nicidecum „moldoveneasca”, s-a arătat surprinsă să priceapă de minune şi limba „moldovenească”.

Ambasadorul SUA în România Michel Guest, un alt cunoscător involuntar de limbă „moldovenească”, chiar dacă excelenţa sa nu a vizitat vreodată Republica Moldova, declara acum câteva săptămâni: „E regretabil faptul că se încearcă astăzi să se inventeze o limbă „moldovenească”, atunci când se cunoaşte că limba care se vorbeşte în Republica Moldova e româna”.

Din păcate aceste afirmaţii îi lasă reci pe diriguitorii noştri, care se anunţă mari cunoscători în materie de limbă şi toate celelalte.

Sub pretenţia că apără statul, aceştia apără minciuna.

Pentru că – chiar dacă admitem că vor să construiască un stat moldovenesc (de fapt antimoldovenesc, dacă ţinem cont că România e creată la 1859 din unirea a două ţări de aceeaşi limbă – Moldova şi Muntenia) – de ce aceşti bâlbâiţi care nu cunosc din limba ţării decât colo vreo sută-două de cuvinte acordă lingviştilor lecţii de limbă, istoricilor – lecţii de istorie, strămoşilor – lecţii de patriotism, intenţionând aici şi acum să ne creeze şi o nouă limbă, care nu e decât limba română ajustată la ignoranţa lor?!

Cum la noi filologii nu cred că trebuie să facă politică, iată că politicienii (Voronin, Tarlev, Ostapciuc, Mişin) fac filologie.

Pe când logic ar fi să-şi caute fiecare de ale lor.

Conform Atlaselor lingvistice internaţionale editate după 1990 limba „moldovenească” nu există, noţiunea de „moldave” fiind trecută la dialecte.

Dacă ni se va mai fura o dată limba – cum intenţionează capii „ţărişoarei” – cu includerea limbii ruse de stat (deşi ruşii, în Republica Moldova propriu-zisă, fără cei din Transnistria şi Găgăuzia, mai rămân abia vreo 4%) sau ni se va impune cu sila să vorbim o limbă inexistentă, înseamnă să ne dezicem de însăşi fiinţa noastră naţională.

Pentru că – dacă veţi găsi undeva pe glob vreun popor care s-a dezis benevol de limbă şi care comunică (cum ni se cere şi nouă) mai degrabă cu ajutorul înjurăturilor, a râgâiturilor sau suspinelor, să ştiţi că acesta nu se deosebeşte aproape cu nimic de dobitoace. Acestea din urmă, şi ele, mugesc doar când le doare ceva, când li-e foame sau când li-e sete. În rest preferă să fie mute.

Noi, basarabenii, vom alege oare să vorbim în secolul XXI o limbă inexistentă?

Sau vom şti să ne apărăm graiul, cel vorbit de moşii şi strămoşii noştri vreme de aproape două milenii, ca să-l putem transmite ca pe o ştafetă prin intermediul urmaşilor noştri şi mileniilor care vin?!

Nicolae DABIJA

16 octombrie 2006