Pentru noi, românii basarabeni, 28 iunie este Clopotul cel Mare din dricul verii. Alte două clopote tragice care-i înrămează liturghia funebră – 13 iunie și 6-7 iulie – sunt doar consecințele lui 28… Clopotele neogoitei noastre istorii dictate de alții…
Marele istoric roman Cornelius Tacitus zicea: „Socot că rostul cel mai de seamă al Analelor (idem, al Istoriei – n.n.) este ca virtutea să nu fie trecută sub tăcere și ca să existe o temere de hula posterității pentru vorbe și fapte ticăloase” (Tacitus, Anale. Cartea III, 65, Ed. Humanitas, 2025, pag. 207). Vorbele ca vorbele, dar faptele, cele mai mult decât ticăloase, se cer a fi scoase în vileag „pentru hula posterității”, ori de câte ori consemnăm infama făptuire a sinistrelor orori.
Adeseori și cu diferite prilejuri revin la cutremurătorul aforism-parabolă al marelui Grigore Vieru: „Basarabia este un copil înfășat în sârmă ghimpată”! Laconic, precis și nespus de sugestiv! Și totuși, dacă ar fi să raportăm această imagine la tabloul apocaliptic al lui 28 iunie, atunci cred că și poetul ne-ar da dreptate admițând câteva completări esențiale. Căci Basarabiei, acestui „copil” rupt în 1940 de la sânul mamei, i-a fost ciuntit atunci brațul Herței, i-au fost ologite picioarele Nistrului și Prutului la revărsare, i-au fost scoși ochii, tăiată limba și împușcată în ceafă! Faptele vorbesc de la sine. Povestește martorul descoperirii jertfelor din gropile cu var ale anului ʼ40, Porfirie Cara: „Gropile erau lângă clădirea NKVD-ului. Până la venirea rușilor în ʼ40, în acea clădire fusese Consulatul italian, în prezent pe acolo-i cinematograful de zi. Cum erau omorâți oamenii: li se legau mâinile la spate cu sârmă ghimpată și erau duși în beciurile NKVD-ului, prin tunel, până la groapă, acolo erau împușcați în ceafă, îmbrânciți în groapă și acoperiți cu var. Cei mai batjocoriți erau preoții, lor li se tăiau adeseori urechile, nasurile, li se scoteau ochii etc.” (Basarabia – 1940. Ed. Cartea Moldovenească, 1991, pag. 191).
Greu, imposibil de citit, de transcris asemenea fapte, darmite să le suporți! Obsesia „gropilor cu var” persistă ca un simbol adecvat al Imperiului Rus, care până în zilele noastre nu încetează să le semene pe mapamond: de la Ekaterinoslav, prin Chișinău și Bălți, până la Fântâna Albă, Bucea și Irpin – tot hăuri de infern.
Rămâne de precizat în acest context că recursul la memorie nu este un îndemn la răzbunare sau prilej de competiții politice de o parte ori alta a baricadei, niciun impuls pentru perorații savante și nici pentru tânguieli. Mai curând este un îndemn întrebător: ce facem cu memoria noastră? Or, ne vom asuma cu sobrietate, zgârcenie, pietate și ascuțime a cugetului să ne apropiem de această Zi, acest tărâm al tragediei neogoite, pentru a împinge mai departe plugul de desțelenire a memoriei.
Nicolae Costenco, Petre Ștefănucă, Nicolae Moroșanu, Ion Moraru, Margareta Spânu-Cemârtan, Ecaterina Cucu-Chele – prima mea învățătoare și atâția alții, supraviețuitori sau dispăruți în neant, vor depune în continuare mărturiile lor cutremurătoare, aici pe pământ sau Dincolo, sus, la Judecata Cerească a neamurilor.
Și printre aceste mărturii, peste crusta însângerată a neantului de gheață, va răsuna limpede, cu limbă de clopot, vocea neîmpăcată a poetului-martir Nicolae Costenco:
Ca omul să tacă e de ajuns
O palmă peste gură: Tăcere!
Iar ei pușcărie de piatră mi-au pus
Pe gură. Și toată Siberia!
Aici se intersectează chemarea poetului nostru cu testamentul istoricului latin: datori suntem să înlăturăm tabietul tăcerii, să spulberăm „pușcăriile de pe gură” și să nu trecem sub tăcere „faptele ticăloase” ale Apocalipsei roșii.
Pentru a nu le înlesni repetarea.
Ion HADÂRCĂ
