O istorie adevărată ca viața
Moldovenilor din diasporă
În zorii primei zile de școală, Nicu și-a visat tatăl. Se făcea că mergeau împreună pe ulița din mijlocul satului și o mulțime de lume se uita la ei cu drag. Nicu purta pantofiori negrii noi-nouți și era îmbrăcat în cămașă albă și costum școlăresc de culoare albastră. Băiatul ducea într-o mână un buchet de trandafiri și crizanteme, iar cu alta se ținea strâns de mâna tatălui său înalt și puternic, care-i ducea ghiozdanul cu cărți și caiete. Și taică-său îl privea din când în când cu mândrie, vrând parcă să spună la toată lumea: „Vedeți ce flăcău mare și frumos are tata?!”
Când s-a trezit din somn, Nicu începu să-și poarte privirea prin cameră, căutându-și cu înfrigurare tatăl. Sărind din pat, a intrat iute în camera din față, apoi în casa cea mare și, dacă nu l-a găsit nici acolo, a ieșit grăbit afară, privind cu ochi flămânzi prin ogradă și grădină.
– Bună dimineața, Nicușor, se auzi glasul maică-sii.
Fără să răspundă, Nicu mai roti o dată privirea în jurul ogrăzii, după care alergă spre portița de la drum.
– Nicușor, ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorată mama.
Copilul rămase tăcut, privind iscoditor în lungul drumului.
– Puiul mamii, poate ai visat ceva urât? Hai, spune mamii și o să-ți treacă.
– Mamă, unde-i tata? rosti cu glăscior rugător băiatul.
Auzind întrebarea, maică-sa se schimbă la față.
– Mamă, unde-i tata? zise iar băiatul având ochii împăienjeniți.
Mama se aplecă și își strânse feciorașul la piept, mângâindu-l cu duioșie pe cap.
– Dar de ce mă întrebi, Nicușor?
Și Nicu îi povesti visul său frumos, iar la sfârșit întrebă pentru a treia oară:
– Mamă, spune-mi, te rog, unde-i tata?
– E la Chișinău, dragul mamii, la Chișinău, îi răspunse mama cu voce tremurândă și sărutându-l fierbinte pe obrăjori. Nicu se lipi strâns de fața mamei și lacrimile curate de copil se amestecară cu lacrimile amare ale mamei sale.
Și a plecat Nicu la școală doar cu maică-sa. Pe drum mergeau și alți școlari din clasele primare, ținuți de mânuțe de părinți sau de frații mai mari. Toți erau veseli și gălăgioși, și doar Nicu pășea tăcut, cu gândul la tatăl său. Băiatul își aminti cum, în fiecare săptămână îl aștepta să vină de la Chișinău, iar vinerea spre seară stătea ca paznicul lângă portiță și cum îl zărea că vine, îi alerga voios în întâmpinare. Și tăticul îl lua în brațe și îl săruta dulce pe un obraz, apoi pe altul, și îl ridica sus spre cer, apoi iar își săruta feciorașul cu multă dragoste și așa intrau bucuroși în ogradă. Și nu era atunci, în lumea întreagă, un copil mai fericit decât Nicușor în brațele iubitului său tată! Nicu își aduse aminte cum, într-o zi, a fost cu părinții la Chișinău, cum l-au dat cu un scrânciob înalt care nu scârțâia deloc, și cum s-au plimbat cu barca pe un lac mare, plin cu gâște albe cu gâtul lung, și cum au luat masa la restaurant, unde a mâncat cea mai gustoasă înghețată din lume. Din gând în gând, băiatul ajunse și în satul de baștină al tatălui, situat dincolo de Nistru, unde au fost la sărbătoarea de hram.
În frământarea sa de gânduri, Nicu iar se întoarse cu ochii minții la portița de la drum. Căci într-o zi de vineri tatăl său nu a venit acasă. A așteptat băiatul până la lăsatul amurgului, până se făcu noapte, iar tata nu a mai venit. Și nu a venit nici sâmbătă, nici duminică. Mama i-a spus că are mult de lucru, dar va veni săptămâna următoare. Însă tatăl nu s-a arătat nici în următoarea zi de vineri. Și a așteptat el la portiță alte câteva săptămâni la rând, iar tata nu venea și pace. Maică-sa, posomorâtă, îi tot spunea cu glas schimbat că tatăl e la lucru, dar că o să vină, o să vină neapărat. Și, într-un sfârșit, a venit…, dar era tare schimbat. Nu l-a ridicat sus spre cer ca altădată, și nici nu l-a sărutat atât de dulce pe obraji ca în vinerile cele fericite.
Nicu ținea bine minte că, în acea seară, tatăl și mama au vorbit până noaptea târziu. La început vorbeau încet, iar pe urmă – cu glas tare. El nu înțelegea de ce mama a început să plângă. Și în timp ce maică-sa suspina adânc, aplecată cu fruntea în palmele mâinilor sprijinite cu coatele pe masă, taică-său se mișca dintr-o parte în alta prin casă. Nicușor a simțit cum îl podidesc lacrimile și pe dânsul și s-a lipit strâns de maică-sa, iar taică-său a scos o țigară și a ieșit afară să fumeze. Și până a se întoarce tata de la fumat, Nicușor a adormit la pieptul mamei sale care nu mai contenea din plâns. Și din acea noapte Nicușor nu și-a mai văzut tatăl.
Și așa, depănând gând după gând, băiatul a ajuns cu maică-sa la școală.
Rămas de micuț fără tată, Nicu a crescut doar cu mama și bunici. Maică-sa avea un nume foarte frumos – Dorina, și lucra cusătoreasă la atelierul din sat. Cămășuțele, pantalonașii și chiar hăinuțele lui de iarnă erau cusute de mâinile ei. Ca să fie cuminte și ascultător, maică-sa îl miluia uneori cu bomboane de la magazinul din sat. Lui Nicu îi plăceau și copturile de casă și mai ales prăjițeii dulci. Jucăriile și le meșterea singur, iar când primea în dar câte una din cele cumpărate, lucite și frumoase, bucuria băiatului nu mai avea margini.
Casa lor era situată la marginea satului, de unde se vedea nu departe o pădurice din acelea care au mai rămas câte una pe ici-acolo, prin partea de sud a Moldovei. Când mama pleca la lucru, Nicu rămânea acasă cu buneii, care aveau grijă ca nepoțelul să se joace doar prin ogradă și mai puțin prin drum și nicidecum nu-l lăsau să se ducă la pădure de unul singur.
În ograda lor intra uneori moșul Alexandru, fratele mai mare al maică-sii. Anume el îi ajuta cu lemne de foc pentru iarnă, dregea un gard, dacă trebuia, sau îndeplinea alte lucrări bărbătești pe lângă casă. Nicu o iubea nespus de mult pe mătușă Ana, sora mai mică a maică-sii, măritată la Chișinău și care, de fiecare dată când venea în sat cu unchiul Gheorghe, îi aducea în dar dulciuri și cadouri. De hram ori de alte sărbători mari, veneau pe ospețe și nănașii de cununie ai părinților, care locuiau în satul vecin. Și acestea erau cele mai apropiate neamuri ale lui Nicu.
Într-o bună zi, în ograda lui Nicu a intrat un cadou viu – un cățeluș roșcat și vioi, care a alergat drept la picioarele băiatului, dând vesel din coadă și privindu-l cu ochi șmecheri. Nicu și-a îndrăgit oaspetele chiar din prima clipă, botezându-l cu un nume pe care-l cunosc toți copiii – Cuciu. Și din acea zi, ei au devenit prieteni la cataramă. Nicu se juca cu Cuciu prin ogradă și grădină, îl lua în brațe și-l strângea la piept, apoi îl hrănea cu pâinică din mână, îi dădea să bea apă și lapte din cană, după care iar se jucau și se tot jucau împreună până seara târziu. Și atât de trainic se închegase prietenia lor, încât nu se puteau despărți unul de altul nici în timpul somnului.
Însă, la sfârșitul celui de-al doilea an de școală, copilăria lui Nicu, și așa vitregită de lipsa tatălui, a luat o întorsătură întunecată. Așa a fost ceasul cel rău, că, zbenguindu-se cu prietenii de clasă în timpul recreației mari, nu se știe cum s-a poticnit și a căzut pe spate la intrarea în școală. Lovindu-se cu ceafa de scările de beton, bietul băiat și-a pierdut cunoștința și a început să se zbată în convulsii. În aceeași zi, a fost transportat la spitalul raional, unde i-au luat analize, l-au examinat la aparate și, după câteva zile, l-au trimis la Chișinău. După trei săptămâni de tratament, doctorii au vorbit îndelung cu mama lui Nicu ca, la sfârșit, să-i spună o veste îngrozitoare – fiul ei suferă de epilepsie, boală ce avea să-i schimbe soarta pentru tot restul vieții.
Odată cu sosirea vacanței de vară, necăjita sa maică nădăjduia că boala poate va trece. Și se ruga, sărmana mamă, în fiecare dimineață și în fiecare seară în fața Icoanei Sfintei Fecioare cu Pruncul în brațe să-i izbăvească copilașul de crunta năpastă. Nicu petrecea timpul pe lângă casă, fiind mereu nedespărțit de scumpul său prieten Cuciu. Uneori mergea cu bunicul la pădure să strângă pomușoare și buruieni de ceai. În zilele de duminică, mama îl lua la biserică, unde se uita lung la icoane și își făcea cruce împreună cu toți credincioșii. Și totul părea că merge spre însănătoșire și sufletul mamei se umplea de nădejde.
La începutul noului an școlar, Nicu era bucuros cum nu se mai poate, așteptând cu nerăbdare să-și revadă colegii de clasă cu care să se joace pe săturate. Însă maică-sa era îngrijorată și își simțea sufletul măcinat ca de o piatră de moară. Sărmana inimă de mamă – cum le presimte pe toate! Căci după două luni de școală, feciorul a suferit o nouă criză, chiar în momentul când răspundea tema pentru acasă, în fața clasei. Au trimis de urgență s-o anunțe pe mama băiatului. Când și-a revenit, Nicu nu știa nimic ce se întâmplase cu el. Privea cu ochi tulburi la maică-sa, care-i mângâia fruntea cu mâna tremurândă, și nu putea pricepe de ce plânge.
Au urmat două săptămâni de tratament și odihnă, după care Nicu a revenit la școală, însă peste o lună a avut o altă cădere. Și iar au plecat la raion, apoi la Chișinău, și după noi analize, examinări și tratamente, doctorii s-au consultat cu pedagogi speciali și, împreună, au hotărât să scutească băiatul suferind de frecventarea lecțiilor. După despărțirea de școală și colegii de clasă, venea acasă un învățător, care-l învăța pe băiat regulile scrisului, exerciții de matematică și-i dădea texte de citit. Însă, cu trecerea timpului, învățătorul a început să vină tot mai rar și mai rar, ca, până la urmă, vizitele lui să înceteze cu totul.
Când copiii se întorceau de la școală, Nicu ieșea în drum să se joace cu semenii din mahala, însă, după o cădere la pământ cu convulsii chinuitoare, unul dintre ștrengarii de joacă a anunțat cu glas tare că Nicu are „boală neagră”. Și din acea zi Nicu a fost îndepărtat și de copiii din mahala, pentru a-l feri de tachinările și jignirile din partea lor. Astfel, sărmanul băiat a ajuns să-și petreacă vremea mai mult cu buneii săi bătrâni și cu Cuciu cel credincios.
Într-o zi neguroasă de toamnă a venit să-i vadă mătușa Ana de la Chișinău, care a stat la ei mai bine de o săptămână. Din vorbele celor mari, Nicu a înțeles că mătușa Ana se duce la muncă în Italia. Și a mai tras băiatul cu urechea unele frânturi de vorbă, în care era pomenit și numele tatălui său. După zilele petrecute împreună, când sosi clipa despărțirii, mătușa Ana și-a pupat nepoțelul drag pe obrăjori și pe frunte, și-a îmbrățișat sora înlăcrimată și a sărutat mâinile zbârcite ale părinților care plângeau de se scuturau hainele pe dânșii. Și din acea zi, buneii au pierdut pofta de mâncare, iar la câteva luni de la plecarea fiicei în străinătate, s-au stins ca două lumânări de ceară, la scurt timp, unul după altul. Și au fost petrecuți pe ultimul lor drum fără mătușa Ana, care nu a putut să vină la înmormântare din cauză că nu avea documentele în regulă. Tot ce a putut să facă fiica din Italia pentru părinții răposați, a fost să-i bocească la telefon.
După moartea buneilor, mama lui Nicu a reluat lucrul la atelierul de cusătorie, iar băiatul rămânea stăpân acasă, petrecându-și timpul cu Cuciu, bunul său prieten de joacă, de care se legase cu toată inima și tot sufletul.
Și așa trecură câțiva ani.
Totul mergea când mai bine, când mai greu, până când, într-o zi, mama lui Nicu s-a întors de la lucru mai devreme, spunându-i feciorului că atelierul de croitorie a fost închis. Rămași fără surse de existență și loviți de sărăcie grea, unul Dumnezeu ştie cum ar fi scos-o la capăt, dacă nu era mătușa Ana din Italia, care le trimitea, din când în când, câte un colet cu de-ale mâncării, hăinuțe pentru Nicu şi ceva bani de cheltuială.
Și așa se mai scurseră câțiva ani până când s-au pornit peste hotare şi Nicu împreună cu mama sa Dorina. La început, Nicu nici nu voia să audă că trebuie să se despartă de Cuciu, scumpul său tovarăș de viață.
– Mamă, hai să-l luăm şi pe Cuciu cu noi!
– Nicușor, pe câine nu-l putem lua peste hotare.
– Atunci nici eu nu mă duc la Italia!
Și pentru a întări cele spuse, Nicu rosti răspicat: „Ori îl luăm și pe Cuciu cu noi, ori rămân şi eu acasă!”
– Nicușor, tu trebuie să mergi cu mama, că ne așteaptă mătușa Ana, dar pentru câine nu avem documente.
A fost nevoie de câteva săptămâni de lămuriri din partea mamei, asigurări din partea vecinilor că vor avea ei grijă de câine, a telefonat de mai multe ori şi mătuşa din Italia și, în cele din urmă, băiatul s-a lăsat înduplecat.
În ziua plecării, mama a încuiat ușa la casă și a lăsat cheia și gospodăria în grija vecinilor, iar Nicu l-a dezlegat pe Cuciu din lanţ, gândindu-se că, dacă vecinii nu se vor ține de cuvânt, atunci câinele se va putea hrăni și singur. Și când sosi clipa despărțirii de casa părintească, și mama cu feciorul ieșiră în drum cu bagajele în mână, de cealaltă parte a porţii se auzi schelălăitul jalnic al câinelui.
– Cuciu! tresări Nicu ca ars.
Auzind glasul băiatului, câinele a început să zgârie portița cu ghearele și să latre tare de tot.
– Cuciu!! strigă băiatul cu glas frânt.
– Nicușor, hai să pornim! îl rugă blajin maică-sa.
Nicu înțepenise mut, cu ochii în lacrimi.
– Hai, dragul mamii, căci întârziem la rutieră.
– Mi-i jale de Cuciu, suspină băiatul de parcă nu-i ajungea aer.
– Lasă că vom avea noi grijă şi de câine, şi de casă, și de toate, îl încredințară încă o dată vecinii.
Până la urmă, Nicu s-a lăsat convins, însă mai întâi a ținut să mai adauge ceva de mâncare lui Cuciu.
Ajungând în Italia, s-au oprit la Parma, unde locuiau mătușa Ana cu unchiul Gheorghe, care reuși să vină și el de ceva timp. În următoarele zile, mătușa cea iubită le-a arătat orașul nespus de frumos, au mers împreună să facă cumpărături la „Panorama”, un magazin mare, luminos și încărcat cu toate bunătățile de pe lume. Nicu nu mai văzuse ceva asemănător în viața lui. Au intrat și într-o pizzerie, unde au mâncat pizza foarte gustoasă și înghețată dulce și aromată.
Între timp, mătușa Ana și-a ajutat rudele dragi să pregătească fotografiile, certificatele și toate documentele necesare pentru legalizarea șederii lor pe teritoriul Italiei. Însă în ziua când stăteau în rând la oficiul poștal pentru a depune actele, Nicu a fost lovit din nou de boala nemiloasă care nu voia să-i lase viața în pace.
Nicu a fost transportat cu mașina de urgență la Ospedale Maggiore (Spitalul central din Parma). Timp de câteva săptămâni, băiatul a fost consultat de către medici specialiști, a dat analize, a fost supus examinării la aparate dintre cele mai moderne și a trecut unele testări speciale. Medicii italieni au cerut să vadă și documentele medicale aduse din Moldova și, abia după aceea, au stabilit pentru pacient un tratament nou cu alte medicamente, complet diferite de cele de până atunci. Iar un medic-pedagog i-a spus mamei că băiatul posedă facultăți intelectuale normale, dar este subdezvoltat din cauza mediului social limitat și a educației nepotrivite.
Astfel, Nicu a început un nou curs de tratament. Și, ca prin minune, accesele de boală s-au rărit, iar după ceva timp au încetat cu totul. Iar odată cu începerea anului școlar, Nicu a fost înscris la un curs special de şcolarizare ce includea exerciţii fizice moderate la aer liber, ore de educaţie comunicativă și studierea limbii italiene. De două ori pe săptămână, venea un educator și-l lua de acasă pentru a se plimba împreună prin parc, conversând în voie cu ajutorul celor mai simple întrebări și răspunsuri în limba italiană.
Între timp, mătușa Ana a găsit un doctor bun și pentru mama lui Nicu, care se tot jeluia că suferă de insomnie. Și când s-a simțit mai bine, mătușa Ana și-a ajutat sora să-și găsească un serviciu plătit destul de bine. Astfel, viața lui Nicu a început să devină tot mai îndestulată și mai frumoasă. Pe masa tânărului „italian” apăru „Prosciutto di Parma”, „Salame di Felino”, „Pizza Margherita, „Gelato al cioccolato” și alte delicatese gastronomice din Provincia de Parma. Iar cu ocazia primei zile de naștere pe pământ italian, mătușa Ana și unchiul Gheorghe i-au făcut fericitului băiat cel mai scump cadou din viața lui – un computer nou-nouț, care știa multe jocuri și putea vorbi în limba italiană.
Privirea lui Nicu devenea tot mai senină, iar vorbirea mai coerentă și mai veselă. Băiatul creștea și se schimba în bine văzând cu ochii, bucurându-se de viață ca oricare alt copil din lume. Cu alte cuvinte, viața lui Nicu a intrat pe un făgaș nou și toate semnele arătau că greul și suferințele au rămas în trecut. Bucuria mamei sale nu mai avea margini.
Însă cu toate preocupările sale noi și interesante de la Parma, Nicu își aducea din când în când aminte de Moldova și de casa lor de la marginea satului.
– Mamă, da oare ce mai face Cuciu? – întrebă el într-o seară.
– Păzește casa, – încercă să-l liniștească maică-sa.
– Mamă, da oare Cuciu nu flămânzește?
– Bineînțeles că nu – au grijă vecinii să-i dea de mâncare îndeajuns.
Și după ce se liniști în privința lui Cuciu, Nicu mai puse o întrebare.
– Mamă, da tata unde-i acum?
Fiindcă maică-sa nu avu putere să răspundă ca altădată că e la Chișinău, băiatul rosti cu glas tânguios câteva cuvinte, ca pe o rugăciune:
– Mamă, te rog să le spui vecinilor că dacă îl vor vedea pe tata că a venit acasă, să ne telefoneze imediat și noi să ne întoarcem la Moldova să-l vedem.
– Bine, Nicușor, dragul mamii, am să fac numaidecât cum spui tu.
După câțiva ani de viață nouă la Parma, într-o zi de sâmbătă, mama lui Nicu s-a întors de la lucru și nu și-a găsit băiatul acasă. L-a telefonat la celular, dar nu i-a răspuns, l-a căutat în parcul de lângă blocul de locuit, pe străzile din apropiere, în magazinul „Panorama”, unde făceau „spesa” (cumpărăturile) la sfârșit de săptămână, însă totul fu în zadar. Nicu dispăruse ca-n pământ. Gândindu-se îngrijorată la vechea maladie, femeia a alergat la Pronto Socorso (Spitalul de urgență), dar băiatul nu era nici acolo. Atunci, sărmana femeie se hotărî să anunţe poliția, iar, între timp, a continuat, cu ajutorul surorii Ana și cumnatului Gheorghe, să-și caute fiul pe la gara feroviară, la stația de autobuze, pe străzile mai îndepărtate ale orașului, dar totul se dovedi în zadar. S-au întors toți trei în apartamentul închiriat vlăguiți de puteri. Mama lui Nicu era disperată cum nu se mai poate. Deja înnoptase de-a binelea, când a venit un reprezentant al poliţiei municipale pentru a o înștiința că feciorul său se află, în afara oricărui pericol, în orașul Reggio-Emilia, capitala provinciei vecine, situat la o depărtare de 25 kilometri spre răsărit de Parma.
L-au găsit pe Nicu la spital discutând cu un educator al secţiei pentru minori, secundat de o cetăţeană moldoveană pe post de traducătoare. Din cuvintele educatorului, au aflat că băiatul a fost găsit fără cunoştinţă într-un bar din centrul orașului Reggio-Emilia. Potrivit medicilor, copilul a suferit o criză de epilepsie, survenită pe fundalul extenuării fizice și emotive. De la spital au fost conduşi la secţia de poliţie unde au fost anchetate circumstanțele referitoare la caz. Dat fiind că în Italia orice manifestare de violenţă domestică și îndeosebi în privinţa minorilor este combătută în cel mai drastic mod, anchetatorul a pus mai multe întrebări pentru a afla, dacă acest fenomen negativ a servit cumva drept cauză pentru fuga băiatului de acasă. Nicu a răspuns clar la întrebările puse și a mărturisit că a plănuit plecarea din timp și de bună voie. Băiatul a mai povestit cum a mers cu bicicleta continuu, conducându-se de indicatoarele stradale. Ajungând la Reggio-Emilia, a simțit că nu mai poate de sete și a întrat într-un bar pentru a cere apă de băut.
– Mamă, rosti Nicu, întorcându-se spre maică-sa înlăcrimată, vânzătorul mi-a dat pe gratis un pahar plin cu coca-cola… Eu l-am băut până la fund, fără să mă răsuflu, dar ce s-a întâmplat după aceea, nu ţin minte…
Anchetatorul a ascultat cu atenţie cuvintele straniului făptaş, traduse de asistenta moldoveană, apoi a pus alte întrebări.
– Grazie, Nico! Pero dove sei partito in bici?
Traducătoarea a tradus imediat întrebarea în română:
– Mulțumesc, Nicu! Dar unde te-ai pornit cu bicicleta?
– Acasă, la Moldova.
– Nicu, dar de ce te-ai pornit în Moldova? a tradus moldoveanca altă întrebare. Poate nu-ţi place Parma?
– Îmi place.
– Dar la școală îți place să te duci?
– Da, îmi place să mă joc cu prietenii.
– Dar, poate, este vreun coleg care te obijduiește?
– Nu, nu mă obijduiește nimeni.
– Nici educatorii?
– Educatorii de la școală-s tare buni, mărturisi bucuros Nicu.
– Dar acasă te simți bine? insistă anchetatorul cu întrebările lui încrucișate.
– Da, zise băiatul îndreptându-și privirea spre maică-sa.
– Adică și la școală, și acasă e totul bine?
– Molto bene! zise voios Nicu în italiană și, drept dovadă, începu să povestească despre pizza, gelato, calcolatore ed altri regali (pizza, înghețată, calculatorul cel deștept și alte cadouri).
– Foarte frumoase cadouri, zise zâmbind anchetatorul. Dar de ce ai încetat să iei medicamentele prescrise de medici?
– Pentru că am uitat, răspunse sincer băiatul.
– Cum adică ai uitat? La ce te gândeai tu?
– Eu mă gândeam cum să mă întorc acasă. În fiecare zi mă uitam pe hartă să văd care-i drumul cel mai scurt de la Parma la Moldova.
– Iar acum, spune-mi, te rog, ca unui prieten apropiat, de ce te-ai pornit spre Moldova?
Nicu a tăcut prelung, ținând capul plecat, apoi a ridicat ochii spre maică-sa și a zis mai mult în șoaptă:
– Mi-i dor de Cuciu…
– Cucio? Chi e Cucio (Cuciu? Cine e Cuciu)? întrebă anchetatorul, privind nedumerit spre traducătoare, care strânse și ea din umeri.
– Cosi si chiama il nostro cane rimasto a casa, in Moldova (Aşa se cheamă câinele nostru rămas acasă, în Moldova), lămuri îndată mama băiatului.
– Cucio? A-a-a… cucciolo! Ecco cosa e! (Cuciu? A-a-a… câţeluşul! Iată ce este!)
Și fără să mai aștepte o altă întrebare, Nicu mărturisi dorința lui cea mare pe care o purta în suflet de ani de zile:
– Și tare mult vreau să-l văd pe tata.
……………………………………………………
Cauzele incidentului fiind clarificate, Nicu s-a întors împreună cu maică-sa la Parma şi viaţa lor de stranieri (străini) şi-a reluat cursul său firesc. Mama se ducea în fiecare zi la ore de curățenie, iar feciorul – la școala specială, la joacă în parc, sau rămânea acasă la calculator. De două ori pe săptămână avea ocupații educative individuale. Iar sâmbăta sau duminica mergeau împreună cu mama la supermercato (magazin) să facă cumpărăturile pentru săptămâna următoare, intrau pe la pizzerie, treceau pe la iarmarocul de îmbrăcăminte din Piazza Ghiaia sau se duceau pe ospețe la mătușa Ana și unchiul Gheorghe.
Peste câteva luni de la fuga lui Nicu a telefonat vecinul din satul lor, păstrătorul cheilor de la casă și supraveghetorul gospodăriei. Când și-a văzut mama schimbată la față, Nicu a înțeles că ceva nu-i bine.
– Mamă, da ce s-a întâmplat?
– Nicușor, dragul mamei, niște hoți au întrat noaptea în casa noastră și ne-au furat lucrurile cele mai de preț.
Mama a vorbit cu vecinii la telefon și a doua zi, și a treia, iar peste o săptămână de frământări sufletești şi-a luat inima în dinţi și a hotărât să vândă casa.
– Decât s-o distrugă răii, mai bine s-o vindem, i-a spus ea feciorului, voind parcă să-l întrebe dacă procedează bine sau nu. Nicu nu a zis niciun cuvânt, doar o luminiță tristă sclipi în ochii săi blânzi.
Cumpărători la casă s-au găsit foarte repede, mai ales că vânzătorii nu s-au târguit prea mult cu prețul. Așa că, în toamnă, casa era deja vândută.
După un an, pe la începutul lunii decembrie, mama își anunță feciorul că, peste trei săptămâni, vor pleca în Moldova să sărbătorească Crăciunul împreună cu nănașii lor. Auzind plăcuta veste, Nicu fu cuprins de o bucurie nestăvilită, aşteptând călătoria cu mare nerăbdare. Cu multă mândrie, el le-a spus și colegilor de la şcoală că, degrabă, va pleca în ţara sa – Moldova… În fiecare seară număra zilele rămase până vor lua calea spre pământul natal. Iar în ziua din ajunul plecării, când pregăteau bagajele de drum, Nicu și-a privit maica cu ochi ispititori, de parcă voia s-o întrebe ceva. Observând confuzia feciorului, femeia l-a întrebat cu blândețe:
– Nicușor, vrei ceva de la mama?
Băiatul se sfii să întrebe.
– Hai spune, nu te rușina, l-a îndemnat maica sa blajină.
Atunci Nicu întrebă cu voce rugătoare:
– Mamă, da o să ne ducem şi în satul nostru?
– Dar ce să căutăm, dragul mamei?
Nicu s-a mai frământat puțin, schimbându-se de pe un picior pe altul, apoi zise cu jumătate de glas:
– Hai, mamă, să ne uităm la casă măcar de la poartă! Și să-l văd pe Cuciu…
Și după câteva clipe de ezitare, băiatul zise mai mult în șoaptă: poate că s-o întors și tata la casa noastră.
Era ajunul Sfintei Sărbători a Nașterii Mântuitorului, iar în ochii lui Nicu era atâta dor trist, încât putea ajunge pentru o lume întreagă.
S-au întors la Parma după sărbătorile de iarnă. Nicu era schimbat la față și avea privirea stranie, de parcă privea în gol. S-a jeluit mătușii Ana că Cuciu lui a dispărut. Casa au văzut-o, noul stăpân i-a poftit să intre și în ogradă, dar Cuciu nu era… S-a uitat în spatele casei, l-a căutat și în fundul grădinii, a alergat până la pădure, dar degeaba. Și se jeluia sărmanul băiat că a strigat peste tot „Cu-u-ciu-u-u-u! Cu-u-ciu-u-u-u!”, dar credinciosul său prieten nu i-a răspuns, nu i-a alergat la picioare ca în prima zi. Iar la încheierea plângerii sale, Nicu a adăugat cu multă mâhnire: …și nici tata nu a mai venit să vadă casa.
Însă după câteva săptămâni, încetul cu încetul, viața italiană a lui Nicu a revenit la normalitate. Băiatul mergea la școală și frecventa orele suplimentare de educație estetică și pregătire fizică, iar maică-sa se ducea de dimineață și până seara la ore de curățenie. Viața lor era asemănătoare cu viețile atâtor familii de moldoveni mânați de nevoi în țări străine.
Însă tare schimbătoare poate fi soarta omului.
Într-o dimineață, înainte de a pleca fiecare la ocupațiile sale, mama și-a ațintit privirea asupra feciorului, uitându-se lung la chipul lui de adolescent, apoi nitam-nisam începură să-i curgă lacrimi pe obraji.
– Mamă, da…, Nicu se opri la jumătate de frază, căci se sfia s-o întrebe de ce plânge.
– Ah, Nicușor, azi e o zi mare pentru mine, pentru noi… Ca azi, cu ani în urmă, eu m-am cununat cu tatăl tău în biserica din satul nostru. Acea duminică a fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Și spunând aceste cuvinte de amintire, femeia a ridicat ochii spre colțul dintre tavan și pereți de parcă căuta icoana să-și facă cruce.
Apoi mama a plecat la lucru, iar feciorul și-a văzut de treburile zilnice. Dar începând cu acea dimineață, viața lor nu a mai fost ca înainte. Nicu, a observat că maică-sa parcă s-a închis în sine. Pierdu pofta de mâncare, se ferea de ospețe sau întâlniri cu alte persoane și nu dorea să vorbească cu nimeni, nici măcar la telefon.
Așa stând lucrurile, peste vreo două săptămâni, într-o zi de duminică, a venit mătușa Ana să-i vadă, dar, de fapt, să afle ce s-a întâmplat cu neamurile sale. Însă, după ce și-au dat binețe, vorba dintre surori nu se lega. Mătușa Ana întreba de una, de alta, iar sora sa mai mare rostea cu glas sec „Da!” sau „Nu!”, ori nu răspundea deloc.
– Dar de ce ești supărată? întrebă mătușa Ana. Poate am greșit cu ceva în fața ta sau a lui Nicu?
Sora nu binevoi să-i răspundă. Stătea tăcut și Nicu, nedumerit de ceea ce se întâmpla.
– Dorină, Dorină, rosti mătușa Ana, tu știi cât de mult m-am străduit să vă aduc în Italia ca să aveți și voi o viață mai bună!
– Da ce grijă ai tu de viața mea? întrebă cu glas supărat soră-sa.
– Cum să nu am, dacă suntem surori drepte și tu știi cât de mult eu îți doresc binele.
– Mie nu mi-a dorit bine nimeni niciodată!
Auzind asemenea cuvinte, mătușa Ana începu să plângă, continuând să vorbească printre suspine.
– Ah, Dorină-Dorină, tu ai nevoie de odihnă… Tu suferi de depresie, draga mea soră… Hai, Dorină, să mergem la consultație la doctor, căci boala asta nu-i de glumă!
Însă Dorina, sora ei mai mare și mama lui Nicu, rămase tăcută ca o stană de piatră.
Tristă a fost despărțirea surorilor din acea duminică.
La câteva săptămâni de la vizita mătușii Ana, Nicu și maică-sa au avut o discuție între patru ochi.
– Nicușor, noi trebuie să ne întoarcem la Moldova!
– Când? nu-i veni a crede feciorului.
– Duminica următoare.
– Și cât timp vom sta acasă?
– Pentru totdeauna! rosti răspicat maică-sa.
Au plecat cu autobuzul de rută Parma-Chișinău. Fără să achite chiria și să dea în primire apartamentul, fără să-i spună mătușii Ana, fără să anunțe la școală, fără să sufle cuiva măcar o singură vorbuliță.
De la Chișinău, s-au îndreptat spre satul nănașilor, care i-au găzduit ca pe neamuri apropiate. Dar bucuria revederii și voia bună nu au ținut prea mult. Cam după vreo lună de zile, s-au iscat neînțelegeri între nașă și fină, după care mama lui Nicu se hotărî să cumpere un apartament la Chișinău. Dar ce putea face săraca femeie cu cele câteva mii de euro pe care-i purta mereu într-o băsmăluță ascunsă în sân? Așa că, până la urmă, și-a luat feciorul de mână și s-au întors în satul lor cu gândul să-și răscumpere casa. Mama a vorbit mai multe zile cu noii stăpâni ai casei sale părintești, a venit cu un cuvânt de împăcăciune și fratele Alexandru, dar înțelegerea nu se închega nicidecum. Și atunci sora din Italia i-a sfătuit să năimească un avocat de la raion și, până la urmă, Nicu și mama sa Dorina au răscumpărat casa buneilor, dar numai după ce au plătit o mie de euro pe deasupra.
Bucuria lui Nicu legată de reîntoarcerea acasă s-a topit foarte curând. Căci toate erau schimbate în satul lor. Casa buneilor avea pereții jerpeliți și arăta tare posomorâtă. Satul părea îmbătrânit și obosit, iar drumurile erau mai mult pustii. Despre nunțile și petrecerile de altă dată – nici pomină. Dacă și se însura vreun băiat sau se mărita vreo fată din sat, apoi nunta era jucată la careva restaurant din raion ori chiar la Chișinău. În sat rămaseră doar înmormântările. Și din când în când, dangătul clopotelor de la biserică anunța că s-a mai trecut un sătean din viață.
Și mama lui Nicu nu mai era ca altădată. Biata femeie slăbise atât de mult, încât era de nerecunoscut. Stătea mereu închisă în casă, căzută pe gânduri, fără să-i pese de curățenie și de gătitul mâncării. Nu o interesa nici coletele cu salamuri, cașcavaluri și alte bunătăți, trimise de sora sa de la Parma. Uneori, zicea că nu are poftă de mâncare, alteori se jeluia că s-a săturat de viață. A fost de câteva ori la doctorii din raion, care au trimis-o mai departe, la Chișinău. Dar ce folos? Căci, după ceva timp de tratament, arunca medicamentele la gunoi.
E drept că au fost și zile când părea că lucrurile se vor schimba spre bine. În timpul unei convorbiri telefonice cu sora Ana, mama lui Nicu i-a mărturisit că-i pare rău că a părăsit Italia, cerându-și iertare pentru toate neplăcerile pe care i le-a pricinuit.
Iar în ziua când Nicu a fost chemat la Primărie pentru a-i fi înmânată citația la comisia medico-militară a centrului militar raional, maică-sa s-a pus pe curățenie și a început să facă cumpărături, de parcă se pregătea de o mare sărbătoare. În dimineața zilei când Nicu a plecat la raion, mama și-a însoțit feciorul până la portiță și i-a dorit drum bun, sărutându-l pe obraji și zâmbindu-i cu drag, cum nu se mai întâmplase de multă vreme.
Premilitarul s-a întors acasă pe la lăsatul amurgului. În casă domnea o curățenie lună, iar în aer plutea un miros de bucate gustoase de-ți lăsa gura apă. La fel ca și dimineața, mama și-a sărutat cu drag feciorul, apoi l-a întrebat ce vești aduce de la „voencomat”. Nicu a povestit cu însuflețire cum a trecut controlul medical la mai mulți doctori, și toți i-au spus că-i sănătos și puternic, numai bun de luat la armată. Doar unul l-a tot sâcâit cu întrebări despre boala lui, căderile la pământ, despre medicamentele din Italia…
– Iar la urmă, rosti Nicu, m-au chemat în fața unei comisii, unde mi-au pus și alte întrebări.
– Și tu ce le-ai răspuns, Nicușor? întrebă nerăbdătoare mama.
– Apoi, eu le-am spus că vreau să fac armata.
– Da ei ce au zis?
– Un ofițer mi-a spus că-s tare bravo, însă cu chemarea la armată comisia trebuie să se mai gândească. Apoi m-a pus să mă iscălesc într-un jurnal și mi-a înmânat documentul ista.
Și, zicând aceste cuvinte, Nicu a scos din buzunar documentul cu pricina pe care era scris „Adeverință de recrut”.
– Bine, dragul meu, rosti mama înduioșată. Să știi că, astăzi, am și eu ce-ți povesti.
Apoi își pofti feciorul în casa mare, pregătită ca de sărbătoare. În mijlocul camerei era întinsă masa cea rotundă, acoperită cu o față de masă albă ca zăpada și prinsă cu horboțică pe la margini. Pe masă erau aranjate tacâmurile pentru trei persoane, o farfurie mare cu răcituri de cucoș, înfrumusețată cu câteva felioare de morcov și frunzulițe de pătrunjel, o farfurie cu pârjoale rumenite, alta cu vinegretă… S-a găsit loc și pentru șuncă, salam, cașcaval și alte bunătăți din Italia. Iar la mijlocul mesei strălucea în lumina lămpii electrice o fructieră pe picior înalt cu portocale italiene și mere moldovenești din grădina lor, iar talgerul larg de sub fructieră era plin cu prăjiței dulci. Alături de fructieră, era o carafă de sticlă cu vin roșu, așezată la mijlocul unei farfurii pictate frumos cu floricele albăstrii.
– Hai, dragul mamii, așează-te la masă că tare flămând trebuie să mai fii. Hai, ia loc că mă așez și eu îndată, dar mai întâi să aduc sărmăluțele calde.
Rămânând singur pentru câteva clipe, Nicu văzu pe masa pătrată de la fereastră o fotografie mare în ramă argintată, sprijinită de perete, înfățișând o pereche de miri tare frumoși și zâmbitori. Mireasa purta rochie albă, lungă până în pământ, peteală pe umeri și coroniță de flori argintii pe cap, iar mirele era îmbrăcat în uniformă de ofițer și avea prins la piept un buchet cu floricele și frunzulițe albe. De-o parte și alta a portretului, se înălțau două lumânări mari de cununie, iar ceva mai în față, bucurau ochii doi colaci mari și frumoși, împletiți în patru vițe și împodobiți cu flori și frunze din aluat.
Nicu își lipi ochii de chipurile din fotografie, simțind cum fiori adânci îi străbat ființa din creștet până în tălpi. Mirele și mireasa erau tatăl și mama lui.
– E-e-i…, făcu mama, intrând cu o farfurie de sarmale, vezi, Nicule, cât de tineri și frumoși erau părinții tăi odată! E-e-i, că multă vreme s-a scurs de atunci… Că eu nu ți-am spus – chiar astăzi se împlinesc anii de la cununia și nunta noastră! Așa că nu sta în picioare! Hai, treci la masă și toarnă vin în pahare ca să sărbătorim aniversarea cum se cuvine!
În timp ce feciorul a făcut precum l-a îndemnat maică-sa, ea a așezat sarmalele pe masă, apoi a aprins lumânările de cununie, după care a întrerupt lumina electrică.
Apoi au băut vin roșu din pahare și au gustat din bucatele de pe masă. Și în timp ce ospătau, Nicu făcea ce făcea și tot întorcea privirea spre portretul de pe masa de la fereastră.
– Mamă, zise el cu voce caldă, mie mi-i tare dor de tata!
– E-e-i, dragul mamei flăcău, cum să nu-ți fie dor dacă-i semeni leit. Când mă uit la tine, îmi pare că-l văd în fața mea pe taică-tău în carne și oase.
– Mamă, dar matale ți-i dor de tata?
Auzind întrebarea feciorului, maică-sa își îndreptă privirea spre fotografia de la nuntă și căzu pe gânduri…
– Mi-i dor și mie, feciorașule, zise ea rămânând cu privirea ațintită spre fereastră. Dorul de tatăl tău îmi arde inima ca un cărbune aprins. Și cum, Doamne, să nu-mi fie dor, dacă este bărbatul vieții mele, pe care îl iubesc de atâția ani de zile cu dragoste nestinsă! Îl iubesc și astăzi ca-n prima zi și chiar mai mult! Și zicând aceste cuvinte, a ridicat paharul și l-a băut până la fund.
Făcând această mărturisire răscolitoare, femeia s-a lăsat din nou furată de gânduri… Nicu nu-și mai auzise mama să rostească vreodată asemenea cuvinte. În timp ce el mai ciupea câte ceva din bucate, maică-sa nu-și rupea ochii de la portretul de la nuntă. Și tot uitându-se, începu să povestească istoria vieții sale.
– Când ne-am întâlnit prima dată la Chișinău, eu nu aveam nici optsprezece ani. Mergeam pe stradă și l-am zărit de departe. Purta uniformă de ofițer de poliție și avea un mers așa de frumos și deosebit, cum numai militarii pot să pășească. Era tânăr, înalt și atât de frumos, încât toate fetele și femeile întorceau privirea în urma lui. Iar el nu se uita la niciuna. Și când s-a oprit în fața mea, eu m-am pierdut cu firea… Iar el mi-a zâmbit atât de dulce… Și chiar în acea clipă am simțit cum un fior necunoscut îmi străbătu sufletul și întreaga făptură. Iar când m-a întrebat cum mă cheamă, cred că a trecut o veșnicie până am reușit să zic „Do-ri-na…”.
Iar peste jumătate de an ne-am cununat în fața altarului și am jucat nunta în ograda noastră. A fost o nuntă mare și frumoasă, cum nu mai văzuse satul nostru până atunci. Parcă văd și astăzi acea duminică de toamnă, caldă și cu mult soare. Ograda – plină de nuntași, muzicanții au fost aduși de la Chișinău, vorniceii și druștele nu-și dădeau rând la joc, iar la poartă și la gardul dinspre drum venise cu văzutul lume de peste lume. Iar când mirele m-a luat în brațe și m-a purtat până la masa nunilor, eu m-am simțit cea mai alintată și mai fericită ființă de pe pământ. Și voiam să mă ducă iubitul meu mire și să mă tot ducă în brațele lui puternice și ocrotitoare până la sfârșitul vieții.
Nicu asculta încremenit cuvintele mamei sale, care, după o mică pauză, reluă depănatul amintirilor sale tulburătoare.
– După o săptămână de la nuntă, ne-am întors la Chișinău, unde am primit o cămăruță la cămin. Era strâmtă și cam sărăcuță, însă eu nu aș fi schimbat cuibușorul nostru nici pentru cel mai măreț palat din lume. Căci dacă a fost fericire adevărată în viața mea, apoi atunci a fost, când locuiam cu taică-tău în cămăruța aceea de la cămin. Dimineața nu ne puteam despărți unul de altul, iar toată ziua așteptam cu nerăbdare să vină seara. Nici nu vreau să cred că pe pământ a fost vreodată o iubire mai mare decât a noastră. Apoi te-ai născut tu, Nicușor, scumpul mamei odor. Tatăl tău voia să-ți dea alt nume, însă eu am ținut să te cheme ca pe dânsul – Nicolae. Căci tare voiam să-i semeni întru toate.
Mama întrerupse depănatul povestirii, rămânând tăcută și nemișcată, de parcă dorea să retrăiască viața sa de altădată, plină de dragoste și fericire.
– Mamă, tulbură Nicu visul ei dulce, dar de ce noi nu am rămas să trăim la Chișinău?
– Ah, dragul mamei, tare schimbătoare mai este viața pe pământ! De la o anumită vreme, peste familia noastră au tăbărât greutățile și nevoile. Nu știu cum s-a întâmplat, dar statul nu avea bani să ne plătească lefurile. Taică-tău primea salariul de la serviciu cu o întârziere de opt-nouă luni. Am ajuns în unele zile când noi nu aveam în casă nici un pahar de lapte, nici o fărâmă de pâine. Căci taică-tău nu era ca alți polițiști și n-a știut, dar nici n-a vrut să facă bani nemunciți, adică să fure. Iar când a văzut că foamea bate la ușă, a început să se ducă noaptea la încărcat și descărcat vagoane, ca pe vremea studenției. Dar o făcea în taină ca să nu se afle la locul de serviciu. Uneori, la sfârșitul săptămânii, veneam în sat, și buneii ne așteptau cu masa întinsă și aveau grijă să ne pregătească ceva bucate și pentru Chișinău. Dar, oricum, lipsurile se țineau scai de noi. Și dacă am văzut că nu-i chip de scăpat de sărăcie, când ai împlinit trei anișori, eu cu tine am rămas cu buneii, iar taică-tău venea să ne vadă la sfârșitul fiecărei săptămâni. Doamne, Doamne, atunci am făcut greșeala cea mare a vieții mele! Căci nu trebuia nici în ruptul capului să mă despart de bărbatul meu cel drag și scump!
– Mamă, da de ce tata s-a despărțit de noi?
– Cum să-ți spun, dragul mamei? S-a poticnit rău de tot…
– S-o lepădat de noi?
– Nu, Nicușor, nu s-o lepădat. Lucrurile au fost cu mult mai încâlcite.
– Da ce s-a întâmplat cu dânsul?
– Mai pe scurt, s-a încurcat cu o femeie rea.
– Și din cauza ei a uitat de noi?
– Nu, dragul mami… toate s-au întâmplat altfel. De la o seamă de vreme, eu am observat că taică-tău era frământat de gânduri. Din cuvintele lui zgârcite, am aflat că avea probleme serioase la serviciu. Atâta am înțeles că era vorba de afaceri cu droguri și sume tare mari de bani. Șefii săi îl presau să iscălească niște documente false, iar el se împotrivea cum putea. Au încercat să-l cumpere cu bani, însă taică-tău totdeauna s-a ferit de bani murdari ca de ucigă-l crucea. Au început să-l amenințe în diferite feluri, iar el nu era omul care să se lase înfricoșat. Atunci i-au băgat în cale o răutate de femeie, care ne-a distrus familia și viața. Nu știu, poate i-au pus ceva în băutură, poate i-au făcut altceva… Taică-tău mi-a mărturisit fapta lui urâtă și eu l-am iertat, căci îl iubeam nespus de mult. Îl iubeam ca pe lumina ochilor mei și voiam să rămânem împreună toată viața. Dar n-a fost să fie pe voia mea. Căci dușmanca ce ne-a stat în calea vieții avea legături la procuratură și chiar se avea de bine cu oameni de stat mai mari, care l-au amenințat pe taică-tău cu închisoarea. Eu eram gata să te las pe tine în seama buneilor și să-l urmez și la capătul pământului, numai să nu ne despărțim. Și atunci, într-o noapte, au venit la casa noastră niște criminali să ne sperie cu cuțite lungi, iar tatei i-au spus că dacă nu semnează documentele și nu se însoară cu femeia ceea destrăbălată, atunci nu-și mai vede copilul. Și nu erau glume, căci groaznice lucruri se întâmplau în Moldova noastră în acele vremuri.
– Și de-atunci, tata n-a mai venit să ne vadă?
– A venit, puiule, a venit… Și cum să nu vină, dacă ținea și el la noi ca la ochii din cap! Venea din când în când în taină, când răutatea lui de femeie știa că-i la serviciu de noapte. Și așa a durat câțiva ani… Eu stăteam de veghe, nopți la rând, la fereastra de la drum, așteptând să se audă scârțâitul portiței. Ultima dată a venit în noaptea spre întâi septembrie, când tu trebuiai să mergi la școală, în clasa întâi. Ți-a adus un costumaș nou-nouț, pantofiori negri și toate cele trebuincioase pentru școală, căci noi cu buneii n-am avut bani decât pentru o cămășuică, o pereche de pantalonași și niște sandale cumpărate la ieftineală. În acea noapte, l-am văzut pe tatăl tău cu ochii înlăcrimați pentru prima dată. Parcă avea o taină înăbușită în sufletul său, parcă voia să-mi spună ceva, dar nu se încumeta s-o facă… Iar înainte de revărsatul zorilor, te-a sărutat strâns pe obrăjori și pe frunte că mai să te trezească din somn, apoi a ieșit afară suspinând înăbușit, cum plâng doar bărbații. L-am petrecut până la portiță, iar el a întors privirea din mers și de atunci nu i-am mai văzut chipul niciodată.
– Mamă, rosti Nicu cu voce plăpândă, dar unde-i tata acum?
– Nu știu, dragul mamei… Nu știu nimic nici unde-i, nici ce face și nici cum arată… Ultima știre despre dânsul mi-a adus-o soră-mea Ana, înainte de a se duce în Italia. Mi-a spus că l-a întâlnit întâmplător pe stradă. Și mi-a povestit ea că taică-tău era îmbrăcat în haine ponosite, nebărbierit și așa de îmbătrânit, încât abia de l-a recunoscut. Din câte a înțeles ea, el era abia ieșit de la închisoare. Și când și-a văzut cumnata, s-a pierdut cu firea. Apoi a rugat-o să-mi spună că își cere iertare pentru toate păcatele lui față de noi. Și a mai rugat să uităm de dânsul pentru totdeauna.
Mama își întrerupse iar firul tristei sale povestiri, se ridică de la masă și, apropiindu-se de portretul de la nunta cea mare și frumoasă, începu să plângă cu cuvinte:
– Ah, Nicușor, Nicușor, bunul meu bărbat, ce cazne ai suferit la închisoare, ce chinuri ai îndurat că n-ai venit să-ți vezi femeia și copilul?! Ah, iubitul vieții mele, cum mi-ai sfărmat inima în țăndări și cum mi-ai ars sufletul în flăcări! Iartă-mă și tu, dragul meu cel scump, că n-am alergat să te caut, să-și tămăduiesc rănile și să te aduc acasă, la copilul nostru! Ah, Nicușor, Nicușor, aș da tot aurul din lume ca să te văd din nou măcar pentru o clipă!
Mama lui Nicu își bocea cu cuvinte drama vieții sale. Puține femei pe pământ au iubit atât de mult ca această femeie cu frumosul nume Dorina! Căci zice Apostolul: „Iubirea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate… Iubirea iartă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă orișice”.
Mama și feciorul au rămas la masă până aproape de miezul nopții. Au mai băut câte o gură de vin, însă de bucate nu s-au atins și nici vorba nu se mai închega. Lumina galbenă a lumânărilor de cununie licărea melancolic pe fețele lor îngândurate și triste. Sărbătoarea aniversării ce începuse cu atâta bucurie semăna mai mult a priveghi. Într-un târziu, când mama s-a ridicat de la masă, Nicu a zis că rămâne să doarmă pe patul din casa mare. Maică-sa i-a dorit noapte bună și s-a retras în camera din față, unde și-a ocupat locul de veghe la fereastra de la drum, trăgând cu urechea de se aude cumva scârțâitul portiței.
A doua zi, Nicu a ieșit din ogradă fără să-i spună mamei sale barem un cuvânt, iar seara nu s-a întors acasă. Și nu s-a făcut văzut nici toată noaptea, nici a doua zi și nici în zilele următoare. S-a aflat despre dânsul peste două săptămâni. Vestea a adus-o omul de serviciu de la Primărie, care a anunțat sărmana mamă că feciorul ei este închis la Chișinău și că poliția de la raion a poruncit să se ducă cineva să-l ia sub răspundere.
Fugarul a fost adus acasă de moșul Alexandru. Potrivit spuselor poliției din raion, Nicu a fost arestat pentru că, zile la rând, stătea ca paznicul pe la secțiile de poliție din Chișinău, urmărind cu atenție fiecare persoană la intrare și la ieșire. Iar oamenii legii, crezând că băiatul pune la cale ceva rău, l-au ridicat pe sus și l-au supus cercetărilor.
Nicu nu încălzi mult locul de acasă și iar dispăru. De data aceasta au dat de urmele lui peste o lună, tocmai în Transnistria, unde fusese închis la secția de miliție din orașul Dubăsari din cauză că umbla din sat în sat ca o persoană suspectă. Dar până a fi închis de milițieni, Nicu fusese cercetat cu cruzime de KGB-ul de la Tiraspol fiindcă era bănuit că se ocupă cu spionajul la comanda românilor de la Chișinău.
La auzul acestei știri, mama lui Nicu s-a făcut la față galbenă ca ceara și mai să leșine. Căci ea înțelese că băiatul se pornise în satul de baștină al tatălui său. Și iar s-a pornit moșul Alexandru la drum lung și obositor pentru a-și aduce nepotul hoinar la mama lui suferindă.
Când și-a văzut feciorul întrând în ogradă, maică-sa a alergat fără sine să-l cuprindă în brațele sale vlăguite. Aprinzând focul pentru a-i pregăti ceva să mănânce, a încălzit mai întâi o căldare cu apă pentru scăldătoare. Și în timp ce Nicu își scotea cămașa, aplecându-se de-asupra albiuței ca să-și spele capul, maică-sa înlemni de spaimă – toată spinarea și pielea de sub coastele lui Nicu era acoperită de vânătăi și dungi roșietice.
– Puiul mamei, gemu mama, ce-au făcut cu tine? Și luând apă călduță pentru a-i stropi pielea plină de vânătăi, îl mângâia cu cuvinte de milă: „Scumpul mamei odor… Puiul mamei, pui…” Și apropia mâinile pentru a-i mângâia spinarea învinețită, dar se temea s-o atingă. Și tot purta palmele pe deasupra spinării, dorind, parcă, să absoarbă durerea din corpul chinuitului său fecior. Și îngâna, și tot îngâna: „Puiul mamei, pui… Puiul mamei, pui…”.
Însă Nicu nu-și găsi astâmpăr nici de această dată. Peste câteva zile, se porni din nou la drum cunoscut numai de dânsul.
Și iar l-au adus, și iar a dispărut…
Ultima dată, Nicu a fost găsit la Spitalul de boli psihice de la Costiujeni, unde fusese adus sub escortă de la o secție de poliție din Chișinău. După o săptămână, medicii l-au predat pe Nicu înapoi autorităților de poliție, prezentând și un certificat medical, prin care se adeverea că boala pacientului nu ține de spitalul de psihiatrie. De data aceasta, fugarul a fost însoțit spre casă de doi polițiști, care aveau misiunea de a pune la respect conducerea primăriei și pe părinții „făptașului”.
Polițiștii și fugarul au fost întâmpinați de primarul satului și de moșul Alexandru. Însă reprezentanții autorităților de la Chișinău nu și-au putut îndeplini misiunea de pedeapsă, deoarece primarul i-a informat că mama lui Nicu decedase de o săptămână, iar despre locul aflării tatălui său nu se știe nimic. La auzul știrii că i-a murit maica, fruntea lui Nicu se acoperi de broboane de sudoare, iar din ochii săi blânzi, larg deschiși, începură să se prelingă picături mari ce semănau mărgele vii de cristal. După câteva clipe de liniște de mormânt, Nicu fu doborât la podea de cumplita sa boală.
Moșul și-a luat nepotul la dânsul acasă, tot întrebându-l ba de una, ba de alta. Nicu n-a scos nici un cuvânt tot drumul. Vestea groaznică părea că i-a luat graiul.
– Nicu, Nicu, a îngânat moșul Alexandru intrând în casă, și de ce nu te liniștești tu odată, măi băiete?
Nepotul nu răspunse nimic.
– Ce te poartă pe tine pe drumuri, de parcă nu ai avea nici pic de astâmpăr?
Nicu tăcu mai departe cum tace peștele în apă.
– Și ce ai căutat tu tocmai la Dubăsari?
Auzind ultima întrebare, Nicu a ridicat fruntea din pământ și l-a privit pe moșul său cu doi ochi atât de triști și osândiți, de parcă semăna cu un miel înainte de sacrificare, după care rosti cu voce stinsă:
– Pe tata.
– Nicușor, se gândi moșul să-l ia cu binișorul, maică-ta, Dumnezeu s-o ierte, nu mai este… Așa-i viața pe pământ, n-avem ce face… Însă tu, dragul meu nepot, ești de-acum flăcău în stare și trebuie să fii stăpân pe viața ta. Mai întâi, trebuie să te liniștești și să-ți găsești pacea sufletească, apoi vezi de-ți caută un lucru, căci cum altfel să trăiești? Și dacă ai să dai ascultare sfaturilor mele, peste vreo doi-trei ani, ai să-ți găsești perechea potrivită, ai să te însori și așa ai să fii și tu în rând cu lumea. Ascultă, dragul moșului, de cuvintele mele și n-ai să greșești.
Dar și după aceste cuvinte povățuitoare, Nicu rămase închis în sine, rămânând în tăcere ca o piatră de mormânt. Liniștea din casă era tulburată doar de ticăitul ceasornicului de perete.
– Ei, bine, zise moșul pe un ton împăciuitor. Tu ești tare obosit după atâta neodihnă. Hai să mâncăm ceva, căci tare te-au mai secătuit drumurile tale!
Nicu a făcut semn cu capul că nu are poftă de mâncare. Ochii săi erau înroșiți și încețoșați, iar broboanele de sudoare de pe frunte i se prelingeau pe obraji.
– Atunci, hai la culcare, băiatule, căci afară de-amu e noapte. Lasă că vom vorbi noi și mâine.
– Eu mă duc să mă culc în casa mamei, rosti Nicu, după care zise mai mult în șoaptă: și a tatei.
Mai mult n-a zis nimic. S-a sculat de pe scaun, a deschis ușa și dus a fost.
Rămas singur, moșul Alexandru a încercat să se culce, dar nu a mai putut adormi deloc toată noaptea. S-a tot întors de pe o parte pe alta, iar gândurile sale se întorceau într-una la soarta fără de noroc a chinuitului său nepot. Așa frământare de gânduri nu mai avuse niciodată în viața lui. Și s-a gândit, și s-a chinuit, așteptând cu nerăbdare să se facă dimineața. Și când a văzut că noaptea se îngâna cu ziua, a ieșit afară și s-a pornit cu pași grăbiți spre casa părintească, în care s-a născut și a crescut împreună cu surorile sale Dorina și Ana.
Și-a găsit nepotul în casa mare. Când a deschis ușa, l-a văzut pe Nicu fără suflare pe pat. Stătea întins pe spate pe partea dinspre perete, iar alături de el, pe jumătatea de la marginea patului, era „culcat” portretul părinților săi de la nunta lor cea mare și frumoasă.
Așa s-a împlinit soarta vitregă și fără de noroc a lui Nicu. Și doar Unul Dumnezeu știe ce gânduri i-au frământat mintea și ce visuri a văzut el în ultimele lui ceasuri de viață lumească.
Cheltuielile de înmormântare le-a suportat mătușa Ana și unchiul Gheorghe de la Parma.
Pomul vieții a fost împodobit cu o cămașă în culori vii, un colac cu flori de busuioc legate cu ață neagră, bomboane și prăjiței dulci de casă.
Nicu a fost îmbrăcat în costum negru, iar la piept i-au prins un buchet alb de mire.
Și s-a adunat toată lumea, cât mai rămăsese în sat, pentru a-l petrece pe ultimul său drum de pe astă lume. Vorniceii – băieți de seama adormitului, au fost însemnați cu prosoape albe pentru a duce sicriul, pomul vieții și prapurele. În alaiul de înmormântare se vedeau și câteva fete cu năframe negre pe cap și buchete de flori de toamnă.
În liniștea din biserică, tulburată doar de suspinele druștelor, a răsunat o luminoasă slujbă de pomenire.
– Viața omului pe pământ este ca viața unui fruct, rosti cu multă evlavie preotul satului. Unele fructe se coc de timpuriu, iar altele mai târziu. Așa a fost voia Domnului ca acest fruct tânăr și frumos din fața noastră să se coacă prea devreme. Dumnezeu să-l ierte și să-l primească în Împărăția Cerului pe robul său Nicolae!
Când alaiul plin de jale a luat calea spre cimitir, vremea era spre chindii. Razele soarelui tomnatic se pierdeau în podoaba arămie a copacilor. Văzduhul era străpuns de dangăte tânguioase de clopot ce se ridicau ca rugăciuni vii spre înălțimile cerului.
– Da…, zise îngândurat un bătrân gârbovit de ani, care, zăbovind puțin, își duse gândul la capăt: „În acest an, toamna a venit pe nebăgate de seamă”.
– Da, îngână un alt sătean, prea devreme a sosit toamna lui Nicu.
Iar vorniceii pășeau tăcuți, ducând sicriul spre cimitir, unde aștepta o casă neagră cu ușile larg deschise.
Apoi veni și clipa marii despărțiri…
Vorniceii, druștele și toți sătenii, triști ca frunzele de toamnă, au rămas pe pământ, frământându-și mințile: „De ce, Doamne…”
Iar Nicu, mirele, s-a dus pe alt tărâm, luând cu sine și dorul vieții sale.
Mihail Druță