DRAMA BISERICII BASARABENE
Când îi aud pe clericii din Mitropolia Chişinăului a Patriarhiei Ruse vociferând că „Europa ne arată un mod de existenţă fără Dumnezeu”, că „o să ne distrugă întreaga civilizaţie ortodoxă” sau că „Maia Sandu şi UE ne vor scoate religia din educaţie şi vor închide bisericile şi mănăstirile”, mă întreb de ce aceşti ţipălăi nu spun nimic ori „uită” să vorbească despre crimele regimului comunist împotriva bisericii din Basarabia. Amintim că, la 28 iunie 1940, când armata sovietică a intrat în Basarabia, aici funcţionau 1090 de biserici, 34 de mănăstiri şi 705 case parohiale. Ocupanţii ateişti au fost îngrijoraţi de gradul înalt de religiozitate al populaţiei, manifestat prin ataşamentul acesteia faţă de valorile şi practicile creştine, incompatibile cu ideologia lor.
Chiar de la început, preoţii şi monahii au fost consideraţi duşmani de clasă ai regimului sovietic. Feţele bisericeşti, deşi umilite, maltratate, prigonite, arestate, deportate în Siberia sau omorâte, în ciuda faptului că în rândurile clerului nu s-au depistat elemente antisovietice, au avut o atitudine loială faţă de puterea sovietică. În paralel, numeroase biserici şi mănăstiri, dintre care multe erau adevărate monumente de artă seculară, au fost închise şi jefuite, transformate în depozite, grajduri sau cluburi, iar altele – demolate. La începutul lui 1959, conform unei statistici oficiale, peste 400 de biserici erau deja închise, în funcţiune rămânând doar 540. Erau vremurile „dezgheţului” hruşciovist, iar credincioşii nădăjduiau că marasmul comunist se va opri. Dar n-a fost să fie. După şedinţa Biroului CC al PCM din ianuarie 1959, a început un nou val de luptă împotriva religiei – s-au închis alte peste 350 de biserici. Până în ajunul lui 1980 rămâneau în funcţiune doar 193 de biserici şi o singură mănăstire – cea de la Japca. Întreaga politică antireligioasă era dirijată de la Moscova, prin intermediul împuternicitului (comisarului) pentru culte al Consiliului de Miniştri al URSS pentru RSS Moldovenească, ale cărui dispoziţii erau obligatorii pentru conducerea republicii, pentru organele de procuratură şi securitate. Acesta era ajutat şi de capii episcopiei: ierarhi ruşi de origine, creaturi ale regimului comunist şi agenţi ai serviciilor secrete sovietice. Executorii finali ai schemei de închidere a lăcaşurilor de cult erau organizaţiile de partid şi comsomoliste din teritoriu, activiştii acestora, sovietele locale etc.
Iată două exemple de vandalism religios, nu din auzite şi nici din presă, ci din propria experienţă, pentru că le-am trăit în vremuri grele pentru Biserică. Este vorba despre două locaşuri: prima, din satul meu de baştină, Drăsliceni, Criuleni, şi a doua – din satul vecin, Logăneşti, a căror activitate era strâns legată una de cealaltă. Biserica din Drăsliceni se presupune că a fost proiectată în 1912, dar din cauza Primului Război Mondial a fost clădită în perioada interbelică, după întregirea Ţării, şi finalizată în 1922. Ctitorul şi sufletul acestui lăcaş, Afanasie Ciutac, unchiul şi naşul de cununie al părinţilor mei, nu a avut copii, dar fiind din răzeşi şi buni gospodari, cheltuia toţi banii agonisiţi la construcţia bisericii. Mai târziu el devenise epitropul locaşului, funcţie deţinută până la bătrâneţe.
Însă, până să aibă propriul lăcaş de cult, drăslicenenii şi-au satisfăcut timp de două secole nevoile spirituale în satul vecin, Logăneşti, unde, prin anii 1710–1711, a fost ridicată o biserică din lemn. Calea care lega cele două localităţi era cunoscută sub numele de „Drumul bisericii”. În jurul anului 1845, lăcaşul a fost reconstruit din piatră, ctitor fiind boierul local şi înaltul funcţionar Teodor Nedoba. Cu timpul, în apropierea sa a fost ridicat un conac, înconjurat de un parc. Îmi amintesc din anii copilăriei cum arăta acest colţ pitoresc: un conac boieresc, poate nu foarte bine îngrijit, dar cu o arhitectură aparte. În jurul lui, pe o suprafaţă de câteva hectare, se întindea un parc împrejmuit cu un gard de piatră, cu arbori seculari şi coniferi – stejari, frasini, pini, brazi şi fagi – străbătut de alei pietruite şi împodobit cu fâşii de arbuşti decorativi. Biserica, conacul şi parcul formau un ansamblu care păstra în sine file din istoria unei evoluţii de peste două secole.
Mai întâi, biserica a fost închisă de autorităţi, sub pretextul că logăneştenii puteau frecventa lăcaşul de cult din Drăsliceni. Dar asta li s-a părut prea puţin şi au decis s-o demoleze. Într-o sâmbătă din vara lui ʼ59, în curtea bisericii îşi făcură apariţia secretarul organizaţiei locale de partid, tovarăşul Jizdan, împreună cu un grup de activişti şi cu două buldozere. Aceştia s-au urcat pe acoperiş şi au fixat turlele cu cabluri metalice groase. Vestea demolării s-a răspândit rapid, iar oamenii din ambele localităţi au venit în fugă la faţa locului. Bărbaţii protestau, femeile plângeau şi îşi făceau cruce, iar copiii priveau îngroziţi. Cu toate acestea, mai-marele comuniştilor a dat comanda. Tractoarele s-au urnit din loc, turlele au fost doborâte, după care buldozerele s-au năpustit asupra pereţilor. Printre dărâmături se zăreau fragmente ale iconostasului, cu chipurile sfinţilor pictaţi. Domnea o privelişte de groază. La scurt timp după aceea, păgânii au demolat şi conacul, iar parcul – nimicit prin defrişarea copacilor până la ultimul arbore, sub pretextul că reprezentau rămăşiţe ale trecutului moşieresc. Pe locul rămas pustiu, colhozul a construit o mare fermă de porci. Strigător la cer, nu?
Revenim la biserica din Drăsliceni. În primăvara anului 1960, la aproape un an după cele relatate, într-o seară, naşul Afanasie i-a spus tatei că dispune de informaţii potrivit cărora există o dispoziţie venită de sus pentru închiderea locaşului sfânt. Tata, care luptase în armata română şi, din această cauză, făcuse trei ani de gulag, nu a stat mult pe gânduri. El, responsabil de asociaţia locală a vânătorilor, a reuşit să mobilizeze 15 oameni de încredere să păzească lăcaşul non stop. În fiecare zi, când veneam de la şcoală, mama îmi umplea o traistă mare cu merinde şi o căram strajnicilor bisericii. Naşul Afanasie, împreună cu parohul, Iacob Zaharia, un cleric vrednic şi curajos, au început să facă demersuri pe lângă autorităţile şi instituţiile din Chişinău. Într-o noapte, pe la orele unu-două, lângă poarta curţii bisericeşti oprise un camion din care au coborât acelaşi secretar de partid, Jizdan, şi o droaie de activişti. Aveau cu ei unelte pentru a sparge lacătul porţii şi, ulterior, pe cel al uşilor bisericii. Numai că, de cealaltă parte a gardului de piatră, îi aşteptau tata şi camarazii săi, cu armele la umăr. Tata i-a spus lui Jizdan: „Pleacă de aici, păgânule, cu toată banda ta. În caz contrar, vă trimitem în iad”. Comunistul încremeni de spaimă, n-a scos niciun cuvânt şi, după câteva clipe de ezitare, a luat-o la fugă spre camion, urmat de ortacii săi. A doua zi, cum era de aşteptat, a descins la biserică un grup de miliţieni de la raion. Însă armele de vânătoare fuseseră ascunse din timp, iar după percheziţii nu au găsit nimic. Neavând dovezi, miliţienii s-au văzut nevoiţi să plece. Între timp, naşul Afanasie şi preotul Zaharia au avut audienţe la episcopul Nectarie, despre care se spunea că ar fi colaborat cu KGB-ul, şi chiar au reuşit să fie primiţi de împuternicitul Moscovei pentru culte în RSS Moldovenească, un oarecare A. Oleinic. Conflictul a durat câteva săptămâni, după care instanţele superioare au promis că biserica nu va fi închisă. Desigur, oamenii noştri şi-au asumat riscuri enorme, deoarece protestul şi rezistenţa lor puteau fi catalogate drept acţiuni antisovietice, pedepsite cu ani grei de închisoare. Cazurile relatate mai sus au fost tipice pentru întreaga Basarabie, unde autorităţile sovietice au recurs la represiune, forţă şi violenţă împotriva credincioşilor. Este o realitate despre care clericii mitropoliei proruse preferă să nu-şi amintească.
Cât priveşte narativul despre distrugerea civilizaţiei ortodoxe de către Occident, un exemplu relevant este România, unde îşi exercită cultul peste un milion de catolici şi funcţionează aproximativ 1000 de biserici romano-catolice, fără ca acestea să atenteze la valorile ortodoxe. De asemenea, diaspora românească, ce numără aproape 3,8 milioane de enoriaşi, dispune de peste 600 de biserici ortodoxe şi aproximativ 1000 de unităţi religioase organizate în trei mitropolii şi nouă episcopii din Europa, America, Australia etc., toate aflate sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. Acest fapt îi ajută pe români să-şi păstreze identitatea, iar slujbele sunt oficiate în limba română. Nu am auzit ca românii să fie discriminaţi din motive religioase. Acolo unde nu există biserici ortodoxe, comunităţile româneşti cumpără imobile pe care le adaptează pentru viaţa liturgică. Mai mult, în sute de cazuri, românii încheie înţelegeri cu parohiile romano-catolice locale pentru utilizarea alternativă a spaţiilor de cult, astfel încât credincioşii ortodocşi beneficiază de lăcaşuri puse la dispoziţie de Biserica Romano-Catolică. Pare incredibil, deoarece la noi acasă lucrurile stau cu totul altfel. Mitropolia subordonată Moscovei manifestă o atitudine ostilă faţă de instituţia creştină a neamului şi faţă de ierarhii acesteia. Este suficient să ne amintim de cazurile de la Grinăuţi şi Dereneu, care ar fi putut degenera până la vărsări de sânge.
Aş vrea să-i întreb pe clericii acestei mitropolii: de ce continuaţi să credeţi în naraţiunile ruseşti al căror scop este să oprească dorinţa parohiilor de a trece la Mitropolia Basarabiei? Ierarhii voştri duc o viaţă de lux aici, pe pământ. Au fost hirotoniţi de patriarhi ruşi, cărora le-au jurat o credinţă slugarnică. Mitropolitul Vladimir merge regulat la Moscova, la şedinţele Sinodului rus, unde discută cu Patriarhul şi cu alţi prelaţi ruşi, complici ai războiului criminal purtat de Rusia împotriva unui popor ortodox. Apoi se întoarce la Chişinău şi mimează rugăciuni pentru pace, închipuindu-şi că lumea îl mai crede. Voi, preoţii de rând, nu cred că ar trebui să mai toleraţi acest fariseism. Ca păstori, ar fi firesc să vă întoarceţi cu faţa spre neamul din care aţi ieşit. Domnului I-ar fi plăcut ca voi, în comunităţile pe care le slujiţi, să deveniţi locomotiva conştiinţei şi a demnităţii naţionale.
Ion CIUTAC,
doctor habilitat în ştiinţe medicale, profesor